BEN TODICA











{Iunie 15, 2008}   TODICĂ, BENONI (BEN)

Născut la 23 noiembrie 1952, în satul Ezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România, fiul lui Aurica şi Gheorghe Todică.

Stare civilă: 3 copii

Naţionalitate: Română

Cetăţenie: Română şi Australiană

Profesie: Artist Independent (Cineast, Producator TV, Jurnalist Broadcaster, Ing. De Sunet, Scriitor etc.)

Alte profesii existenţiale: Sudor, Electronist, Director de Cinematograf, Mecanic Masinist Masini Extractie, Operator Proiectionist, Operator TV, Zilier, Remuvalist, Proces Worker, etc.

Limbi vorbite: engleza, italiana si romana fluent.

Contribuţii jurnalistice şi eseistice de ocazie la mai multe reviste din ţară şi străinătate.

Hobby-uri: electronica, fotografie, muzica, tenis si plimbarea prin natura.

Adresa: 27 Betula Street, Doveton 3177. Victoria, Australia

Email: inoneb@optusnet.com.au

Telefon acasa: (03) 9793 1704; Telefon mobil: 0433 170 651

Web Page: You Tube / inonebt / ‚Subscibe’

După anii 1950 părinţii pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl a început să lucreze la minele de cărbune de la Ocna de Fier, apoi la minele de uraniu din Ciudanoviţa (Banat). Singura distracţie era vizionarea unui film>>>>



{Decembrie 9, 2007}   Efectul „Fluture”

DRAGII MEI BANATENI, DRAGI ROMANI,

Cand poeta Mariana Gurza m-a rugat sa-i vorbesc despre cele trei mari iubiri ale mele in ordinea decoperirilor lor am realizat ca sunt intr-o calatorie spre inceputurile lumii: La inceput a fost cuvantul’, apoi au fost cele 10 porunci scrise cu foc, in piatra – prima icoana. Am simtit, vorba lui Stanislavsky, cum a tasnit din centrul pamantului focul direct prin talpi, in mine vuind ca dintr-un furnal, tasnind prin vulcan lava pasiunilor impletite a celor trei mari iubiri: filmul, teatrul si scrisul. Filmul a inceput la Ciudanovita, teatrul la Oravita si curajul de a scrie in Australia.

Am inceput de unul singur ca o scanteie si mocnind ca un foc inabusit am strabatut intreaga viata luminand modest precum licuriciul in noapte nederanjand dar tresarind atentie pe ici, pe colo. Am fost intodeauna condus de interes pentru cunoastere si implinire, din dorinta de a, intr-o zi, demonstra semenilor mei ca suntem demni de aceasta lume, ca nu suntem mai prejos. Nu lupta de a acapara lucruri sau averi ci lupta de a da inapoi celor ce mi-au dat cu atata dragoste; parintilor mei, colegilor mei, invatatorilor, profesorilor, prietenilor, Ciudanovitenilor, Oravitenilor, Banatului si intregii Romanii, m-a condus.

Mi-s dragi Doamne oamenii acestia saraciti de vremuri si munciti de imprejurari, si printre ei, cati Doamne, nu or fi, de o inalta puritate sufleteasca, si de o adanca sensibilitate spre bine. Am fost curios si am invatat de toate si am gasit multa rasplata in ai ajuta pe oameni, reparand lucruri prin casele lor, astfel ca, aproape ca am fost crescut de toata localitatea. Oamenii munceau din greu in minele de uraniu si sigur ca dupa sase ore de iradiere in mina, cineva trebuia sa le puna un zambet pe fata. La insistentele mele tata mi-a cumparat un diaproiector si o duzina de diafilme cu povesti. Am vopsit peretele opus blocului nostru cu var, conturand un ecran mare si alb pe care seara pe la sapte incepeam sa proiectez povesti. Repede sa dus vestea in tot santierul si lumea a inceput, la sfarsit de saptamana sa se adune, cu scaunelele de acasa, la micutul meu cinema. Inima imi>>>>>>>



{Mai 20, 2007}   O povestire

O poveste senzationala care sa ma defineasca ca roman – o explozie cu multa lumina si scantei? Nu a fost. Mai mult pot zica ca toata perioada de 27 de ani in Australia a fost luminata precum licuriciul lumineaza intunericul pe ici pe colo, pulsand si permanent taind bezna. Lumea m-a stie si semnaleaza ca exist dar am facut-o in asa fel incat nimeni nu s-a deranjat de existenta mea. Nu am fost de acord cu multe lucruri in cadrul comunitatii insa nimeni nu sa sinchisit sa-mi ceara parerea. Am suferit in tacere. Am suferit la inceputuri. Am suferit in Italia cand dupa sase luni de lagar m-am trezit ca nu mai am TARA. Am suferit cand pentru prima data de Ziua Nationala a Romaniei, la ambasada din Canberra ni s-a spus ca noi romanii din Australia suntem o ramura a Romaniei. Sigur NU! mi-am zis. Erau,”ramuri” poate cei care erau trimisi sa lucreze in strainatate, prin Iraq, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luati de vantul sortii si acolo unde am fost asezati am prins radacini si am devenit vlastare noi: „Mini Romanii”, si nu sunt de acord nici astazi cand ni se cere noua romanilor precum alcolicilor sa recunoastem ca am fost „adicted la comunism” si prin,”minune” vorba lui Patapievici‚’trebuie s-o facem pentru ca vindecarea incepe cu recunoasterea – asa spune Freud’. Romanii n-au fost comunisti. Ei au fost intodeauna ceia ce sunt si vor fi in veci si faptul ca au trait sub sistemul impus din afara si i s-au adaptat lui „aparent” nu ii face handicapati sau cersitori. Deci: de ce sa>>>>>>>



IOAN MICLAU – “POEZII ALESE“ ( Ed. Cuget Romanesc, 2006)

Cred ca poetul este instrumentul prin care poezia este scrisa, pentru ca nu tot versul este poezie. Cred ca poetul este mijlocul prin care poezia patrunde in lumea noastra.

Daca impulsul vine din adancuri, atunci poeziea devine poem si cu cat este mai departe poetul, cu atat mai adanc este dorul de tara. Nimeni nu poate controla aceasta forta. Ea este un fel de har inzestrat si vine inspirata dintr-o profunda sursa divina. Nu vine din mintea folosita zilnic pentru rezolvarea problemelor de fiecare zi – sigur, poezia inoata din infinitul adanc spre suprafata lumeasca din locuri mult mai sacre decat ne inchipuim noi.

Ca artist, sunt constient de acest har, in sensul ca traiesc uneori zile intregi, alteori mai putin bune. Sunt zile cand lucrez cu viteza uimitoare, folosindu-ma de cunostintele si experienta vietii si descopar ca sunt complet lipsit de originaliate. Nu fac altceva decat sa ii imit pe predecesorii mei, pe contemporanii mei, lipsit de forta, farmec si mesaj, fara rezonanta intre mine si spectator. Si sunt alte dati, cand sunt lipsit de idei si muncesc, ma zbat, ma zvarcolesc ca un sarpe si cand nu te astepti, -divin- ceva apare din gradina cu o mireasma exotica si te captiveaza, te farmeca si atunci ingenunchezi, – in fata ta- imagini de neinchipuit. Si cred cu convingere ca ele vin dintr-o lume sacra, mult mai sfanta decat ne inchipuim noi, vin complet intregite dintr-un spatiu incomensurabil mintii noastre.

Poezia lui Miclau este o poezie pur romaneasca. Poezia exprima ganduri si emotii mostenite din mosi-stramosi, ce nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Limba vorbita si scrisa nu poate exprima mai mult decat cuvintele ei, pentru ca ea este relativ tanara, circa 45 de mii de ani, comparativ cu simturile, sunetele si emotiile noastre, care au o evolutie de aproximativ 45 milioane de ani. De aceea muzica si imaginile poporului nostru exprima>>>>>>>



Amintirile, povestile si visele vietilor noastre sunt impregnate adanc in subconstient. Instinctul ne ajuta sa ne identificam in ele.

Specialistii ne spun ca avem in cultura noastra aproximativ noua povesti de baza care se desprind din viata lui Isus si care sunt repetate de generatii. Joseph Campbell ne spune ca fiecare poveste pe care o auzim azi nu este altceva decat ecoul primei povestiri. Renoire ia spus fiului sau cand acesta sa poticnit in inspiratie: ‘Fiule fiecare mare artist este capabil doar de o singura ideie originala, foarte rar o a doua, restul sunt doar variatii.’

Prima mea reactie la siragul stropilor de roua, ( o adevarata garnitura, un expres ) din lucrarea ‘File de Dor’ a autoarei Ileana E Marian, fragment publicat in numerele 31 si 32 a revistei IOSIF VULCAN a fost: moderna, profunda, plina de metafora si imagini. Versul ei e ecoul primului scancet in duh. Timp zero. Univers. Nu a fost un bang. Nu va fi un sfarsit. Ci E! BANG!

De fiecare data cum citesc primele pagini ma prabusesc sub greutatea adevarului. Fiecare cuvant te suge. Te suge precum lipitoarea. Iti extrage din creier experientele trecutului deja uitate. Numai subconstientul este capabil sa sangereze cu schije de diamant taind adanc in sufletul curiosului care de buna voie isi lasa ochii condusi pe firul cuvintelor ei. Dar ce cuvinte? Fiecare strofa e scheletul unui roman. Imagineaza-ti sase bilioane de romane.

‘Spre Soare-Rasare argintiul Lunii isi ascunde>>>>>>>



{Mai 20, 2007}   Despre POVEŞTI

Poveştile pentru copii sunt modificate şi adaptate la cultura şi obiceiul ţării în care se publică ele.

Când fiul meu era de vârsta poveştilor am fost surprins să găsesc poveştile clasice în mai multe versiuni şi am pus-o pe seama inventivităţii omului care de multe ori uită originalul şi începe să improvizeze. Să improvizeze cu naivitate sau cu … vicleşug.

Plecat în lume am descoperit cât de diferite sunt apucăturile oamenilor altor ţări. Fiecare ţară cu mentalitatea şi cultura ei. Şi fireşte că am încercat să le înţeleg şi cel mai firesc lucru e să începi cu începutul. Să începi cu primii paşi. Cu poveştile. Ce fel de poveşti citeşti copiilor tăi şi ce fel de învăţături sunt în ele. Şi am descoperit cum suntem manipulaţi şi condiţionaţi de mici. Pe unii ne împuternicesc şi pe alţii ne îngenunchează din fundaţie.

Cele mai populare poveşti sunt Cenuşăreasa, Alba ca Zăpada şi Frumoasa Adormită. Dacă te apuci şi citeşti mai multe versiuni din diferite ţări şi din generaţii diferite descoperi că eşti capabil să citeşti valorile culturale din ţară şi timpul în care au fost scrise.

Cel mai elocvent exemplu este Frumoasa Adormită, care în aproape toate versiunile prezenta violul ca ceva normal, firesc. Simplul gest pe care prinţul îl face atunci cânt o sărută pe adormită fără aprobare în prealabil a acesteia care la rându-i se trezeşte din somnul lung. Într-o versiune italiană scrisă de Bassille prin secolul şaptesprezece, frumoasa se duce la culcare în timp ce soţul ei (că era măritată) pleacă la vânătoare. Şoimul soţului se întoarce mai devreme şi intră pe fereastra dormitorului tinerei soţii adormite şi văzând-o cât e de frumoasă nu rezistă şi se înfruptă din frăgezimea trupului ei, a buzelor ei şi aceasta rămâne grea (însărcinată). Toate acestea au loc în povestire fără nici un semn de învinuire (incriminare) din partea autorului la adresa şoimului răpitor.

După nouă luni ea naşte doi copilaşi, lucru pe care îl realizează numai după ce unul dintre copii sugându-i degetul îi suge aşchia băgată sub unghie de către şoim pe care acesta i-o>>>>>>>



{Mai 20, 2007}   De ziua mamei

Sper că o să îţi aduci aminte de mama ta. Cel puţin de ziua ei. Aduţi aminte de ea. Pentru că sincer să fiu, tu nu ai fost chiar atât de drăgălaş în scutece, în cărucior, pe stradă. Dacă nu, nu ar fi fost ea – măicuţa ta – nimeni nu s-ar fi sinchisit de tine.

Ai învăţat tare grei să mergi la oliţă. Treceai prin fazele astea ciudate, când nu voiai să mănânci nimic altceva, decât pâine cu untură, sau prune. Erai gălăgios, ţipai toată ziua, o loveai, o muşcai. Da, e adevărat. Nu te ascunde că ai lăsat urme. Se văd şi azi.

Dar ea te-a iubit oricum, pentru că ea, era mama ta.

Cântai toată ziulica. Aveai o cămăşuţă pe tine până la buric. Desculţ şi cu funduleţul gol, îi trăgeai de suna toată valea – ca la horă. De câte ori deschideai gura, erai admirat mai ceva ca Dacian. Ea te sorbea din ochi.

Tot ce îşi dorise în viaţă mama ta era să te vadă cântând – pe scenă – în ansamblul casei de cultură. Asta-i tot ce îşi dorea ea, măicuţa. Dar tu nu ai mai fost interesat în muzică, ai abandonat-o, i-ai rupt inima, şi acum e prea târziu. Nu poţi să-i mai faci pe plac. Asta este cu adevărat ce a visat ea. Da. Asta a fost visul mamei tale – un Nicolae Herlea. În schimb tu ai dezamăgit-o, i-ai frânt inima.

Ţi-a spus vreodată mama ta cât de slab erai la învăţătură? Cum se chinuia să-ţi faci temele? Cum asculta cu răbdare plângerile profesorilor? Să te ajute, ţi-a plătit ore şi ore de meditaţie. În ajunul examenelor te-ai dus şi ai jucat fotbal, ai băut apă rece şi ai făcut aprindere la plămâni. Ea te-a purtat săraca pe la specialişti, a umblat peste tot. Te-a cărat tot drumul prin viaţă, iar tu nici măcar>>>>>>>



{Mai 20, 2007}   Povestea vasului crăpat

(culeasă din folclor)

O femeie batrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gât. Un vas era crapat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa preluata de la izvor.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea doar pe jumatate.

Timp de doi ani, asta se intimpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mândru de realizarile sale.

Dar bietului vas crapat ii era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rau ca nu putea face decât jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii lânga izvor: “Ma simt atât de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pâna acasa!”

Batrâna a zâmbit, “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu?” “Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem spre casa, tu>>>>>>>



Istorie e ceea ce facem, ceea ce scriem. Daca intrebi pe cineva in strada despre istoria scrisa ei iti vor raspunde ca sunt evenimente inregistrate si ansamblate cronologic pe hartie si ca lectura lor e plictisitoare.

S-o facem atractiva istoria trebuie transformata in arta, asternuta pe hartie precum o poveste adevarata plina de emotii si sentimente umane. Daca povestea e trista avem obligatia sa-l transpunem si pe cititor in acea stare. Daca e vesela – radem impreuna.

In drumul nostru, despartirea si revederea trec printr-o perioada de inexactitati – confruntari cu monstrii, rataciri, ganduri disperate, dezamagiri, intuneric, si in final reinoiti de calatorie triumfam. (Un roman se desparte de tara. Acest act ne ajuta sa ne cunoastem si sa realizam cine suntem. Este metafora emigrantului. Daca incepi sa gandesti metaforic si sa privesti metaforic descoperi lumea de dincolo – lumea visarii de care mai toti avem nevoie.) De multe ori, pentru ca nu ne putem gasi locul, ne intrebam: “Oare ce caut eu aici ? Am crezut ca e suficient ca-ti cunosti adversarul dar m-am inselat. Secretul sta in a te cunoaste pe tine insuti ! Si atunci unde raman copii nostrii ? Captivati fiind de tehnologie si fast food, forta imaginativa li s-a asociat in favoarea placerilor rationale cu profit instant, lucru care ii forteaza pe autorii din ziua de azi sa gaseasca tehnici noi de exprimare.

Este o mare diferenta intre cultura noastra, a primilor veniti si cea a copiilor nostrii, nascuti si crescuti aici in diaspora. Un mod de a ne cunoaste este de a patrunde in metafora partilor. De ce ? Pentru ca intr-o zi se vor intreba “cine sunt ?” si “de unde vin ?” De aceea ei trebuiesc incurajati sa viseze – sa aibe sansa de a se cunoaste si spiritual in timp si spatiu.

Noi descoperim si acceptam adevarul nu din spuse dar din experiente. Experienta unei piese de teatru te poate maturiza cu o banala conversatie ! Cu ajutorul instrumentelor de virtuozitate si cu talentul sau Ioan Miclau, a luat si combinat ideile cele mai simple cu amintirile si povestile oamenilor, ca prin amestecul lor sa creeze ceva nou:

Comedia “Mitrea Sucitu si mireasa “, care poate fi vazuta nu numai pentru ceea ce se intampla pe scena si pentru ceea ce isi spun personajele, dar si pentru a descoperi cine sunt si ce i-a adus in starea de fata pe eroi, si in felul acesta sa descoperim adevarul despre noi si trecutul nostru. Toti suntem interesati in aflarea lui si cu atat mai mult romanii din diaspora. Aceia care au fost nevoiti sa isi paraseasca tara, sa adopte o alta, sa invete o noua limba, cu alte povesti. Sa invete sa priveasca viata prin prisma meta- forelor noii tari. Aceasta incrucisare, aceasta rafinare a emigrantului este cheia vietii unei mari si vii experiente culturale. Autorul devine misterios si uneori ironic prezentand atat de complexele adavaruri comuniste sub forma unei piese de teatru a carei actiune se petrece intr-unul din satele colectivizate ale Romaniei. Este un bun observator al moftului oranduirii, al noilor obiceiuri create de noile clase de asupriti si asupritori. Cunoaste multitudinea siretlicurilor generate de sistem si de situatii. Ioan Miclau, a fost inconjurat de miturile timpului, de dorintele oamenilor si de visele acestora, care se vad unite ( cu ajutorul imaginatiei sale) in lucrarea sa.

Sunt multe motivele pentru care un specialist sau consumator se grabeste sa arunce in “uitare” un manuscris sau o pagina, unu: nu cunoaste locul de unde vine povestea; doi: uraste continutul, limbajul si persoanele, si trei: uraste autorul sau pe sine insusi pentru ca nu este capabil sa se identifice cu simtamintele autorului sau sa intre in rezonanta cu metafora folosita pentru ai spune cine e si sa-i dea confidenta.

Miclau culege toate situatiile si se adaoga lor cu interpretatea sa si sentimentele cu care a ramas, ca sa ne faca sa le simtim ca el – fara violenta sau cuvinte murdare. Fiecare spectator contribuie la finalizarea ei cu experienta si cunostintele vietii sale – devenind coautor. Asa se complecteaza orice creatie. O piesa de teatru pe hartie e ca un svhelet la care regizorul vine cu plastelina colorata si creaza un corp impunator, cu forme elegante si expresive caruia in final prin puterea imaginatiei, spectatorul ii pune sangele in miscare dandu-i viata. Ce este o lucrare care nu seveste nimanui ? Ea nu exista. Datoria noastra este ca sa participam la complectarea ei. De aceia gasesc ca e important sa ne cunoastem, sa invatam din experientele trecutului, sa devenim intelegatori si sa gasim o balanta interetnica. Pentru ca numai atunci vom fi bogati si puternici cand vom fi capabili sa ne salvam fiinta. Daca dorim sa intelegem cine suntem va trebui sa participam la complectarile lucrarilor artistilor nostri, devenind co-autori. Vorbim si visam la globalizare, care nu este altceva decat o reflectie virtuala a iubirii, a vremilor primare si a creatiei prin iubire de oameni. Tot universul o simte Hai sa respectam aceasta iubire !”>>>>>>>



{Aprilie 17, 2007}   Literatura ca instrument

Muzica se pare ca e cea mai perfecta forma de comunicare. Atunci cand scriu e bine sa nu uit aceasta desvaluire. Animalele si chiar plantele sunt atrase de culoarea sunetului. Daca extraterestrii ar veni sa ne cunoasca, sau sa ne vaporizeze i-as intampina c-o doina la fluier, decat nonsensul de translatoare si decodoare ultramoderne. As fi acuzat de aventura?

In literatura avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care sa schimbe directia si forma de exprimare din text, Sunt suspicios cand un autor imi spune ca lui ii e atat de usor sa scrie si ca de fapt totul nu e decat o joaca si ca el scrie pentru ca e obligat sa produca la comanda, la norma – doctorii sa aibe o suta de bolnavi pe masa, groparii au norma si ei si daca nu; trimit dricul pe autostrada sa mai produca cativa etc.

“La inceput a fost cuvantul…” De ce am dori sa scriem cum scriu, sau, au scris altii? De ce nu ne multumim cu ei? De ce nu incercam sa scriem ceva, cumva si cum nu a mai scris nimeni vreodata? De ce specialistii si criticii nu ne incurajeaza sa iesim din monotonia in care suntem inglodati de sute de ani? In muzica, pictura, dans, teatru, film etc. suntem ajutati sa experimentam si in functie de ‘nou’ suntem apreciati. Nu in literatura. In literatura esti lovit peste degete daca deviezi, daca incerci sa o reinventezi.

Dupa ce am stabilit normele literare inainte de a incepe a scrie, e revolutionar sa intru in pielea compozitorului, a pictorului, a transcendentualului sa ma transport in noua lume, sa ma asez in locul pentru care am fost destinat sa traiesc lucrarea, s-o simt emotional.

Intelegerea si simtirea emotiilor e mult mai comuna decat descrierea literara traditionala care din nastere e legata de loc deci limitata din inceput.

Limba Romana e cea mai bogata limba din lume. Cea mai evoluata, cea mai clara – ‘High Definition’. Din pacate nu stim s-o folosim la propria-i valoare. Ai o mare poveste in minte dar cand ajungi la creion te cramponezi si incepi sa dai vina pe limba. Credeti ca Bach s-a sculat a doua zi dis de dimineata si a exclamat: ‘Ba ce misto “cantata” am scris aseara!’ sau Motzart cu requiemul in D minor?

Nu fratilor! Dialogul cu sursa divina E SINCER – daca vrei sa ai o experienta total noua.

Intentia scriitorului conteaza: poti fi un profesionist, poti fi un sarlatan sau poti fi un ‘adevarat’. Un scriitor sincer compune si o sentinta pe zi daca e adevarata.

Daca SUNA.>>>>>>>



{Aprilie 17, 2007}   Cheia

Pământul strămoşesc este altarul ţării.

Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA UN MUZEU! Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul) dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem; Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi al tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.

Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră ŞTIINŢE EXACTE (adică limitate) fără să recunoască că toate descoperirile sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu EL. Această pretindere este ca şi cum: copilaşul care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un părinte invizibil (grotească atitudine), dar din aroganţă, necunoştiinţă, mai intenţionat, cei din ţară (specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli ICONIŢELE, (când acestea ar trebui să fie liantul înţelepciunii, busola învăţămintelor şi al ştiinţelor – cheia pentru om), duşi fiind de nas de interesele egoiste sau intens orchestrate din AFARĂ – de alţi specialişti.

Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i identitatea!

Omul s-a deşteptat când s-a descoperit pe sine (a realizat că realizează) şi prin sine, (prin chipul şi asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA, IMAGINEA.

„Simbolul credinţei“ nu ne impune ci ne invită la a cunoaşte, ne invită la împărtăşire iar rolul bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija – pentru că Dumnezeu dialoghează cu fiecare în parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât mai departe de Dumnezeu, să creeze confuzie între el şi ADEVĂR – să manipuleze: „Dumnezeu mi-a spus să vă spun…“ Nici eu nu cred într-un astfel de dumnezeu!

Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naţionale şi toate simbolurile de tradiţie românească s-au născut din suspinele strămoşilor noştri, care nu fac altceva decât a-l întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne aduce cât mai aproape de ei, de EL, DE IUBIRE şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru că el e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH, AMIN!

Isus şi Tatăl, Credinţa şi Speranţa, au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieţii am înfruntat tot felul de jivine şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei, ca să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum foloseşti muşchiul copacilor ca să te orientezi, pentru a-ţi găsi calea. În faţa prăpastiei adânci, pentru a trece, am folosit-o ca punte.

Când văd ICOANA, văd pe acasă, văd linişte, văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară este ca şi cum, cineva ar tăia toţi copacii pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA – pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI! Diavolul îţi pune în mână o busolă electronică şi-ţi spune: Instrucţiunile sunt în cutie. Îţi trebuiesc doar baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi până să te dezmeticeşti te transformi în ROBOTEL. Robotelul unei societăţi artificiale care se uită doar înainte. Ţi-ar place să trăieşti într-o societate care te învaţă doar să exişti şi care neglijează responsabilitatea pentru părinţii şi copii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut ei şi în asta doreşti să creadă şi copiii tăi. Cum poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva permanent, ca şi credinţa generaţii şi generaţii au luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi liniştea nu sunt cadouri, sunt rezultatul unei munci continue. Nu le lăsaţi să dispară. Nu renunţaţi la ICONIŢE. România e o luptă continuă!

Eu călătoream în jurul Australiei, prin 1985, într-o maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km fără oprire. În acea vreme era o performanţă tehnologică. Deci, eram în concediu. La un moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300 de km şi mai aveam o sută până la următoarea staţie de benzină. Afară erau 52 de grade celsius şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea. Asfaltul prăjea fiecare strop de sudoare ce-l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat benzina, „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu chiar în cantitatea asta“, şi pe urmă am realizat că în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj pentru serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi fiind un produs nou, băieţii (fără experienţă) au dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de cald, devenisem nervos, şi mă gândeam la scheletele maşinilor şi al animalelor ce le întâlneşti destul de frecvent de-a lungul traseului, abandonate pe marginea drumului de proprietari şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră cu benzină, de rezervă, în portbagaj. Eram la trei mii de km de Melbourne. Nu erau telefoane mobile pe acea vreme şi cum mă frământam iată că apare o maşinuţă care venea din Victoria, care îmi oferea un bidonaş cu 4l de benzină (oamenii au o calitate deosebită din născare: se ajută la greu), pentru care omul nu vrea bani şi îmi urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am răcorit un pic. Pun benzina şi mai conduc vreo 40 de km după care mă aflu din nou în aceeaşi situaţie. Era de acum ora patru spre seară. Începuse zăpuşeala. La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat de soare, se vedeau câteva vaci uscate. Mă gândeam de acum la mama şi tata în România şi la soarta care ne-a adus atât de departe unii de alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Mi-era de acu sete. Apa se terminase. Doamne, Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva? Ştiu ce urmează în astfel de situaţii din auzite: îşi perzi conştiinţa, delirezi etc. Deschid bordul să caut ceva de scris. Să scriu părinţilor mei şi să le spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii. Tot căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu fiul. O iconiţă argintie de 4 pe 5 cm pe care am primit-o la catedrala din Timişoara împreună cu un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă întrerupe. E un Jep. Oprete, şi din el coboară un grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă şoferul. „Am rămas fără benzină“. „Mare noroc ai că de obicei pe aici nu trece nimeni cu zilele şi dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gară la 50 de km de ferma noastră puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jep dar am să mă întorc la fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi aduc o canistră şi mergi cu Dumnezeu.“ E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR PE LUME.

Şcoala nu este o BASTILIE cu pereţi goi şi reci, nu este o crescătorie de găini unde important e produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în mod egal – fără ierarhi în cunoştiinţe şi materii. Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în care se predă religia. Sigur materia Religie este cea mai complexă şi neînţeleasă dintre toate. Cea mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de ea. Le este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e învăluită în istorie şi mister, e cheia tuturor în mod egal. Ea e cheia spre Dumnezeu.

Nu trebuie să predaţi religie în şcoli ca să aveţi o iconiţă pe un perete împreună cu bustul lui Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte din tezaurul nostru spiritual. Dacă suntem treji nu trebuie să ne fie frică de ea. E doar o cheie. Şi ce cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!>>>>>>>



et cetera