„Democraţia totală e cimitir istoric. Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit.” (Petre Ţutea)

Majoritatea dintre noi suntem literalmente orbi la ceea ce se petrece în jurul nostru: oameni săraci, lăcomie, violenţă, războaie…, Nae Georgescu spunea că evenimentele (exemplele) au fost lăsate pe pământ de Dumnezeu pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti. „Prin masă se exprimă specia, spunea Petre Ţutea prin individ se exprimă personalitatea. Indivizii care influenţează masele sunt ALEŞII. Istoria e făcută de aleşi!”, iar apoi o aşternem pe hârtie — mărturie. Scriitorul iubeşte omul. Are candoare, sinceritate, demnitate, are simţiri deosebite pentru el, are pasiune pentru omul neputincios şi neajutorat pe care vrea să-l ajute, să-i facă viaţa mai uşoară, să-i lumineze cerul într-un mod mistic dând viaţă lucrurilor dimprejur. Scriitorul este vasul Creatorului!

Mi-a fost dat să-mi cunosc credinţa prin dor, interes şi curiozitate, curiozitatea de a şti cine sunt — aşa mi s-a relevat Dumnezeu, aşa l-am cunoscut pe omul creştin: suveran faţă de natură, supus divinităţii, nemuritor şi liber şi plin de dragoste. Acesta e românul, românul cu destinul său, pe care îl apără şi-l revelează autorul cărţii „Întâmplări şi Vise”, scriitorul Alexandru Nemoianu.

Cartea lui Nemoianu este o revelaţie, o trezire! Ea limpezeşte imaginile lumii care ne înconjoară. Starea prin care trecem. Dacă ai orbecăit până acum din ideologie în ideologie, Nemoianu îţi curăţă cataracta de pe lumina sufletului ajutându-te astfel să te dumireşti de ceea ce se întâmplă. Însă chiar în cazul lui Nemoianu ca să-l înţelegi e nevoie de cunoştinţe istorice, e nevoie să fi trăit evenimentele sau să le fi studiat ca să fii capabil să-ţi extragi matriţa Romei şi Cartaginei din memorie şi s-o suprapui prezentului. Aici autorul se arată dibaci prin alegerea modului literar de a-l transporta pe cititor într-o călătorie antică din care acesta să savureze timpul. Nemoianu ne şochează cu similarităţi dintre atunci şi acum. Această matriţă care ar trebui să ne alarmeze dacă am avea-o în noi, ne este prezentată în scopul de a ne salva şi de a puncta cât de important este să ne cunoaştem istoria şi să învăţăm din greşeli. Prezentarea sa curge împletind evenimentul istoric cu cel spiritual: acest război care se duce între bine şi rău, acest duel făcut vizibil prin claritatea exemplelor alese. S-a spus despre America că din cauza lipsei eroilor istorici au fost inventaţi eroii supranaturali ca: „Supermen”, „Rambo”, „Spiderman” etc. care să-i consoleze, să-i inspire; ei ies astfel prin imaginaţie în afara realităţii şi, printr-un fel de osmoză paranoică, îşi atribuiesc calităţile lor luând-o razna în jurul planetei, provocând pe unul — altul şi chiar făcându-i praf pe unii, George Bush devenind „the Joker” iar America — o scenă din film. Ce e tragic e că Bush vrea să transforme toată planeta în „Battman”, s-o vânture.

Desigur că cititorul nu trebuie să cadă de acord cu toate exemplele lui Nemoianu dar ca idee el se justifică pentru că orice generaţie poate găsi în experienţa sa o matriţă care să-i confirme realitatea stării în care ne aflăm. Nemoianu continuă cu emoţie să-şi declare nemulţumirea şi durerea la cele ce se întâmplă în noua lui ţară (America), devenită azi ţara iluziilor şi a minciunii unde domneşte „Păcălici”. Are dreptate Nemoianu atunci când spune că instituţia cea mai veche şi sacră, CASA (care este familia) este atacată şi violata: copiii şi părinţii se dau în judecată şi divorţează unii de alţii. Câţi taţi mai scriu astăzi scrisori fiilor sau ficelor lor precum Vlahuţă (vezi: „Draga Mimilici”). Fluieră vântul pe pământ!

Cine seamănă vânt?

„Fă ce zice popa nu ce face popa” este o umbrelă care ascunde sâmburele răutăţii pentru că dacă, prin logica interioară, conducătorul ar fi tras la răspundere şi amendat, atunci nu s-ar mai ajunge la „nu faceţi ce facem noi, ci ceea ce spunem noi”. Isus e sacrificiul suprem şi când vom fi capabili de un astfel de fapt, diavolul va fi învins. Nemoianu ne prezintă apocalipsa Americii prin prisma istoriei imperiului român:… „Haideţi să fim serioşi, prieteni! Priviţi-vă-n faţă!”

Ne aflăm deasupra unui abis ca români şi ca ţară şi ştiu că, punându-vă deasupra abisului, nu îmi voi face bun nume. Dar tot sarcasmul, ironia, părerea de rău nu ne salvează de la situaţia critică în care ne aflăm la acest moment dat din istoria neamului. Suntem o naţiune dezorientată, suferindă economic şi plină de greutăţi şi voi…, oamenii de cultură ai acestei mândre naţiuni, aveţi o putere imensă şi un imens potenţial de a produce schimbarea de care e nevoie. Aveţi puterea de a întoarce ţara din valea cinismului, a scârbei, voi aveţi puterea să opriţi naţiunea din căderea în care se află, victima a urei şi a dezbinării ce a ros sufletele românilor şi a corpului politic. Un guvern inteligent e inteligent atunci când răspunde dorinţei poporului.

Eu scriu aceste comentarii pentru că nu am nevoie să văd oameni bătuţi şi familii dezmembrate sau copii flămânzi pe străzi. Noi nu avem nevoie să ne pedepsim restul vieţii cu sărăcia şi suferinţele semenilor noştri. Noi nu avem nevoie să ridicăm în slăvi obsesia sexuală şi curvăsăreala mucoaselor momâi „vedete din media”. Noi suntem mult mai dotaţi decât a ne câştiga existenţa din prostituţie. Unii dintre domniile voastre încearcă să ni-i hrănească pe confraţi cu credinţă şi adevărata compasiune, unii încercaţi să purtaţi un dialog mai matur şi integru, mai cinstit în ciuda faptului că vă costa un serviciu sau un salariu; dar este în puterea noastră, a celor care nu şi-au pierdut încrederea în integritate, să încurajeze grupurile de români dezamăgiţi şi dezorientaţi sau căzuţi pradă lucrurilor uşoare (chiar cu riscul de a plăti cu orice preţ — pentru că numai în curajul nostru şi în dorinţa unei noi viziuni de a opri urgia lăcomiei, a violenţei şi a globalizării) să spună: e destul…, gata, până aici, stop. Acum e momentul să ieşim din înjosirea în care ne-am lăsat târâţi. Acum e momentul să ne oprim din fuga asta nebună după profit călcând peste viitorul copiilor noştri şi al păcii părinţilor. Acum e momentul să recunoaştem că noi nu ştim doar afaceri ci ştim că avem şi-un suflet şi-o credinţă, cărora le datorăm protecţie şi respect şi că avem o lume care ne-a fost dată de Dumnezeu s-o cinstim şi s-o respectăm. Că suntem o naţiune, o familie, un duh. Că în loc să plecăm urechea minciunii şi îndemnurilor răuvoitoare, noi putem apela şi cere ajutor în genunchi îngerului păzitor şi părţii bune din noi — natura divină şi sacră pentru care am fost creaţi.

România e o ţară plină de oameni buni şi milostivi, harnici şi nemăsurat de ospitalieri. Suntem un popor care a trecut prin multe subjugări: imperiul roman, turc, rus…, am dus multe războaie de apărare a pământurilor părinţilor noştri. Suntem un popor de oameni buni, aşezaţi şi gata de schimbare în bine. Imaginaţi-vă o nouă ţară cu un guvern care să dea încredere oamenilor, demnitate şi curaj în loc de frică, care să nu ne dezbine ci să inspire, care să nu promoveze ură ci unitate, care să nu despoaie omul sărac pentru a se îmbuiba pe el. Imaginaţi-vă un guvern care să încurajeze omul să refuze disperarea şi neîncrederea pentru că atunci când se duce la culcare să doarmă împăcat şi mulţumit, în unitate şi compasiune pentru cei cu care nu sunt de acord. Am fi un pic mai săraci dar mai uniţi şi mai sănătoşi ca naţiune.

Când vorbesc de religie, trebuie să mă întreb dacă o cunosc destul de profund ca să mă leg de ea şi să-i hotărăsc soarta. Cei mai mari oameni ai lumii au fost credincioşi. Este credinţa ceva raţional sau este o experienţă spirituală? Iar dacă e spirituală, cum de pretindem că o putem explica şi comercializa raţional? Omenirea funcţionează pe baza filozofiilor acestor mari învăţaţi! Luaţi la întâmplare zece nume din istorie şi verificaţi…

Sunt multe mistere nerezolvate dar haideţi să vedem unul mai nou! Noi suntem prima generaţie în ultima sută de ani care:

Am trăit în ideea că progresul şi democraţia ne aduc prosperitatea care ne va oferi şansa de a munci mai puţin şi de a trăi mai bine, nu de a munci mai mult şi de-a trăi mai rău.

Suntem prima generaţie care poate spune că fiicele şi fiii noştri au posibilitatea de a avea un nivel de trai mai sărac decât al nostru, că vor fi lipsiţi de şansa de a studia şi de-a avea o casă şi un plan cu vis de viitor pentru copiii lor, aşa cum au avut părinţii noştrii. Aceasta ar fi logica, liniar, spre mai bine.

Şi suntem prima generaţie care le-am luat toate şansele spirituale şi materiale neglijând şi mediul înconjurător.

Dacă ţara a fost sub orânduirea comunistă şi a devenit proprietatea poporului, cred că în cincizeci de ani am achitat prin muncă actul de proprietate iar în 1989, când a căzut Ceauşescu, ţara (averea) trebuia împărţită în mod egal tuturor românilor care au muncit în ea; iar după un an de educaţie — în vederea menajării proprietăţii şi pregătindu-l pe noul tip de gospodar — să funcţioneze în noua formă de gestionare în care intrase România şi să li se fi dat mână liberă. Iei copilul de mână, îl ajuţi să facă primii paşi şi pe urmă îi dai drumul şi-i spui: descurcă-te. Dar n-a fost să fie: ţara a fost jefuită şi împărţită ca-n codru iar astăzi continuăm să-i ţinem pe români sub blestemul vinovăţiei de a fi fost comunist.

Românii nu au fost comunişti tot aşa cum nu au fost niciodată de rasă romană, turcă, greacă, „austro-ungară” sau rusă. Om fi semănând noi la faţă dar înăuntrul vinelor noastre curge un sânge care e mai mult înrudit cu muntele, râul sau ramul decât cu lăcomia, sabia sau ciomagul. Nu înţeleg şi nu am înţeles niciodată de ce omenirea trebuie să tolereze războiul ca soluţie spre mai bine. De ce conducătorilor incapabili li se permite să strice un lucru demonstrat ca bun ca apoi să-l reconstruiască din motivul că el nu e capabil să-l facă mai bun ci doar ca să se justifice mimând că face totuşi ceva şi că nu e plătit degeaba pe perioada mandatului de domnie. De ce istoria se repetă? Să fie oare de vină puturoşenia, comoditatea, nepăsarea sau reaua intenţie? Greşelile neamendate duc la repetiţie şi pierzanie. Să acceptăm o asemenea poziţie, rămânând pasivi şi fără a lua măsuri de amendare, este o insultă la adresa bunăstării omului pe Pământ. Este o palmă dată spiritului şi aspiraţiei spre mai bine. Această atitudine de a-ţi pedepsi urmaşii legalizează proverbul care spune că: Prostul când ajunge rege, prima dată îşi decapitează părinţii ca să arate cât de tare e. Un alt proverb spune că Preţul libertăţii este de a da voie, de a permite, însă foarte puţini oameni sunt pregătiţi să-l plătească. Aceasta se câştigă cinstit sau se fură, ca astăzi. Sau poate că ne-a fost dată tuturor însă noi nu o vedem? Ne-a fost dată în gradină, în Grădina Raiului.

Nu te lăsa sedus de vorbe mari despre Dumnezeu şi eternitate. Eternitatea e tentantă pentru acei care nu ştiu că o avem. Dumnezeu ne-a lăsat pe acest pământ ca să ne împlinim ca om nu ca să umblăm după eternitate. Frumuseţea e în noi nu trebuie s-o căutăm la nesfârşit printre sclipirile oglinzilor şi magia iluziilor. Frumuseţea nu e raţională precum iubirea nu e, precum sunetul nu e. Trezeşte-te din raţionalul în care ai fost încătuşat şi eliberează-te întru sacralitatea sufletului, pentru că am fost lăsaţi de Dumnezeu ca să fim, ca să trăim şi să devenim vasul raiului pe pământ. Eliberează-te din mintea în care alergi continu între trecut şi viitor şi simte-te în ACUM. Simte mireasma şi adierea vântului aşa cum au făcut-o de mii şi mii de ani strămoşii tăi, simte-ţi pielea tălpilor aşa cum o simt ţiganii pe pământul reavăn, pe zăpadă şi prin scaieţi. Bucură-te de lumină şi zumzet. Simte-le din plin, inocent şi deschis. Primitor şi încrezător, scufundat în linişte. Împământenit în tăcere.

Când vorbesc de dragoste o simt sincer doar dacă o spun din inimă, din suflet. Dacă îmi părăsesc sufletul şi îi cer ajutor minţii, ea mă conduce prin lumea cunoştinţelor mele, a experienţelor acumulate de-a lungul vieţii din diferitele surse pământeşti, dintre paginile cărţilor, folclorului sau de pe buzele altora convins fiind că această sumă e iubirea adevarătă. Încerc s-o caut şi s-o aplic. O caut mereu şi alerg după ea ca după fata morgana, s-o prind şi s-o pun în practică. De aceea nu sunt fericit pentru că o caut în „raţional” şi acesta nu a iubit. Raţionalul nu poate iubi, el poate să descrie, să analizeze dar nu iubeşte. Aşa e şi cu credinţa.

Aici cred că e greşeala: că s-a luat învăţătura lui Dumnezeu şi i s-a dat minţii ca s-O practice şi s-O predea tinerelor generaţii. Aceştia au luat-O şi au raţionalizat-O şi au împărţit-O în peste 360 de mii de secte religioase. A DEVENIT O AFACERE şi de aceea Ea există doar la nivel raţional, Ea există doar la nivelul minţii şi nu are puterea să transforme. Isus e Dragoste. Aşa e şi cu Eminescu. Autorul cărţii continuă să ne prezinte în trepte toţi aceşti ani scurşi de la aşa-zisa revoluţie din ‘89 încoace din poziţia observatorului internaţional, el locuind deja în Statele Unite de unde priveşte şi ne derulează imaginile evenimentelor care au străbătut întreaga planetă şi s-au unit cu cele planetare hrănindu-se parcă-ntre ele. Cartea e o adevărată făclie care pune lumina în multe dintre evenimentele ce au loc azi pe glob. Luminează mare parte din nedumeririle pe care le avem vizavi de ştirile ce ne sunt băgate acum pe gât de mass-media internaţională atât de bine controlată şi manipulată de stăpânii lumii. Nemoianu nu este doar un bun observator, el este şi un clarvăzător şi analist al Globalismului şi al urmărilor acestuia atenţionându-ne că „…vom fi arşi fără milă, dar vom învinge”, şi continuă: „Imperiile care cad…, mai înainte de prăbuşirea finală sunt de o violenţă feroce de fiară rănită, spumegă, mint, se contrazic, se grăbesc spre dezastru”.

Pe cititorul de azi preocupat de lupta zilnică cu existenţa, lucrarea lui Nemoianu îl încurajează şi îl pune la curent cu stările de fapt din lume şi de acasă; citindu-o, aduci claritate în vacarmul creat de explozia informaţiilor cu care eşti bombardat din toate părţile şi îţi faci loc astfel pentru tihnă, credinţă şi speranţă.

„Modelul existenţial românesc este străvechi, practic post-edenic şi el nu este în nimic inferior altor modele existente”. Scriind astfel, Nemoianu îţi lasă în amintire mai multă înţelegere pentru român. Îi înţelegi gândirea, expresia sufletului şi a rostului vieţii, realizezi de ce el este aşa cum este, mândru şi falnic precum Ceahlăul, şi înveţi că pe Pământ cultura unui neam se îmbogăţeşte doar în libertate. Scriitorul Alexandru Nemoianu ESTE UN VAS VREDNIC! El îşi încheie incursiunea ca un bun român şi credincios ce este: cu Dumnezeu, care în nesfârşita lui înţelepciune şi bunătate, îi aşteaptă pe toţi, cei vrednici să primească desăvârşirea. AMIN!