O poveste senzationala care sa ma defineasca ca roman – o explozie cu multa lumina si scantei? Nu a fost. Mai mult pot zica ca toata perioada de 27 de ani in Australia a fost luminata precum licuriciul lumineaza intunericul pe ici pe colo, pulsand si permanent taind bezna. Lumea m-a stie si semnaleaza ca exist dar am facut-o in asa fel incat nimeni nu s-a deranjat de existenta mea. Nu am fost de acord cu multe lucruri in cadrul comunitatii insa nimeni nu sa sinchisit sa-mi ceara parerea. Am suferit in tacere. Am suferit la inceputuri. Am suferit in Italia cand dupa sase luni de lagar m-am trezit ca nu mai am TARA. Am suferit cand pentru prima data de Ziua Nationala a Romaniei, la ambasada din Canberra ni s-a spus ca noi romanii din Australia suntem o ramura a Romaniei. Sigur NU! mi-am zis. Erau,”ramuri” poate cei care erau trimisi sa lucreze in strainatate, prin Iraq, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luati de vantul sortii si acolo unde am fost asezati am prins radacini si am devenit vlastare noi: „Mini Romanii”, si nu sunt de acord nici astazi cand ni se cere noua romanilor precum alcolicilor sa recunoastem ca am fost „adicted la comunism” si prin,”minune” vorba lui Patapievici‚’trebuie s-o facem pentru ca vindecarea incepe cu recunoasterea – asa spune Freud’. Romanii n-au fost comunisti. Ei au fost intodeauna ceia ce sunt si vor fi in veci si faptul ca au trait sub sistemul impus din afara si i s-au adaptat lui „aparent” nu ii face handicapati sau cersitori. Deci: de ce sa>>>>>>>

IOAN MICLAU – “POEZII ALESE“ ( Ed. Cuget Romanesc, 2006)

Cred ca poetul este instrumentul prin care poezia este scrisa, pentru ca nu tot versul este poezie. Cred ca poetul este mijlocul prin care poezia patrunde in lumea noastra.

Daca impulsul vine din adancuri, atunci poeziea devine poem si cu cat este mai departe poetul, cu atat mai adanc este dorul de tara. Nimeni nu poate controla aceasta forta. Ea este un fel de har inzestrat si vine inspirata dintr-o profunda sursa divina. Nu vine din mintea folosita zilnic pentru rezolvarea problemelor de fiecare zi – sigur, poezia inoata din infinitul adanc spre suprafata lumeasca din locuri mult mai sacre decat ne inchipuim noi.

Ca artist, sunt constient de acest har, in sensul ca traiesc uneori zile intregi, alteori mai putin bune. Sunt zile cand lucrez cu viteza uimitoare, folosindu-ma de cunostintele si experienta vietii si descopar ca sunt complet lipsit de originaliate. Nu fac altceva decat sa ii imit pe predecesorii mei, pe contemporanii mei, lipsit de forta, farmec si mesaj, fara rezonanta intre mine si spectator. Si sunt alte dati, cand sunt lipsit de idei si muncesc, ma zbat, ma zvarcolesc ca un sarpe si cand nu te astepti, -divin- ceva apare din gradina cu o mireasma exotica si te captiveaza, te farmeca si atunci ingenunchezi, – in fata ta- imagini de neinchipuit. Si cred cu convingere ca ele vin dintr-o lume sacra, mult mai sfanta decat ne inchipuim noi, vin complet intregite dintr-un spatiu incomensurabil mintii noastre.

Poezia lui Miclau este o poezie pur romaneasca. Poezia exprima ganduri si emotii mostenite din mosi-stramosi, ce nu pot fi exprimate cu ajutorul cuvintelor. Limba vorbita si scrisa nu poate exprima mai mult decat cuvintele ei, pentru ca ea este relativ tanara, circa 45 de mii de ani, comparativ cu simturile, sunetele si emotiile noastre, care au o evolutie de aproximativ 45 milioane de ani. De aceea muzica si imaginile poporului nostru exprima>>>>>>>

Amintirile, povestile si visele vietilor noastre sunt impregnate adanc in subconstient. Instinctul ne ajuta sa ne identificam in ele.

Specialistii ne spun ca avem in cultura noastra aproximativ noua povesti de baza care se desprind din viata lui Isus si care sunt repetate de generatii. Joseph Campbell ne spune ca fiecare poveste pe care o auzim azi nu este altceva decat ecoul primei povestiri. Renoire ia spus fiului sau cand acesta sa poticnit in inspiratie: ‘Fiule fiecare mare artist este capabil doar de o singura ideie originala, foarte rar o a doua, restul sunt doar variatii.’

Prima mea reactie la siragul stropilor de roua, ( o adevarata garnitura, un expres ) din lucrarea ‘File de Dor’ a autoarei Ileana E Marian, fragment publicat in numerele 31 si 32 a revistei IOSIF VULCAN a fost: moderna, profunda, plina de metafora si imagini. Versul ei e ecoul primului scancet in duh. Timp zero. Univers. Nu a fost un bang. Nu va fi un sfarsit. Ci E! BANG!

De fiecare data cum citesc primele pagini ma prabusesc sub greutatea adevarului. Fiecare cuvant te suge. Te suge precum lipitoarea. Iti extrage din creier experientele trecutului deja uitate. Numai subconstientul este capabil sa sangereze cu schije de diamant taind adanc in sufletul curiosului care de buna voie isi lasa ochii condusi pe firul cuvintelor ei. Dar ce cuvinte? Fiecare strofa e scheletul unui roman. Imagineaza-ti sase bilioane de romane.

‘Spre Soare-Rasare argintiul Lunii isi ascunde>>>>>>>

Poveştile pentru copii sunt modificate şi adaptate la cultura şi obiceiul ţării în care se publică ele.

Când fiul meu era de vârsta poveştilor am fost surprins să găsesc poveştile clasice în mai multe versiuni şi am pus-o pe seama inventivităţii omului care de multe ori uită originalul şi începe să improvizeze. Să improvizeze cu naivitate sau cu … vicleşug.

Plecat în lume am descoperit cât de diferite sunt apucăturile oamenilor altor ţări. Fiecare ţară cu mentalitatea şi cultura ei. Şi fireşte că am încercat să le înţeleg şi cel mai firesc lucru e să începi cu începutul. Să începi cu primii paşi. Cu poveştile. Ce fel de poveşti citeşti copiilor tăi şi ce fel de învăţături sunt în ele. Şi am descoperit cum suntem manipulaţi şi condiţionaţi de mici. Pe unii ne împuternicesc şi pe alţii ne îngenunchează din fundaţie.

Cele mai populare poveşti sunt Cenuşăreasa, Alba ca Zăpada şi Frumoasa Adormită. Dacă te apuci şi citeşti mai multe versiuni din diferite ţări şi din generaţii diferite descoperi că eşti capabil să citeşti valorile culturale din ţară şi timpul în care au fost scrise.

Cel mai elocvent exemplu este Frumoasa Adormită, care în aproape toate versiunile prezenta violul ca ceva normal, firesc. Simplul gest pe care prinţul îl face atunci cânt o sărută pe adormită fără aprobare în prealabil a acesteia care la rându-i se trezeşte din somnul lung. Într-o versiune italiană scrisă de Bassille prin secolul şaptesprezece, frumoasa se duce la culcare în timp ce soţul ei (că era măritată) pleacă la vânătoare. Şoimul soţului se întoarce mai devreme şi intră pe fereastra dormitorului tinerei soţii adormite şi văzând-o cât e de frumoasă nu rezistă şi se înfruptă din frăgezimea trupului ei, a buzelor ei şi aceasta rămâne grea (însărcinată). Toate acestea au loc în povestire fără nici un semn de învinuire (incriminare) din partea autorului la adresa şoimului răpitor.

După nouă luni ea naşte doi copilaşi, lucru pe care îl realizează numai după ce unul dintre copii sugându-i degetul îi suge aşchia băgată sub unghie de către şoim pe care acesta i-o>>>>>>>

Sper că o să îţi aduci aminte de mama ta. Cel puţin de ziua ei. Aduţi aminte de ea. Pentru că sincer să fiu, tu nu ai fost chiar atât de drăgălaş în scutece, în cărucior, pe stradă. Dacă nu, nu ar fi fost ea – măicuţa ta – nimeni nu s-ar fi sinchisit de tine.

Ai învăţat tare grei să mergi la oliţă. Treceai prin fazele astea ciudate, când nu voiai să mănânci nimic altceva, decât pâine cu untură, sau prune. Erai gălăgios, ţipai toată ziua, o loveai, o muşcai. Da, e adevărat. Nu te ascunde că ai lăsat urme. Se văd şi azi.

Dar ea te-a iubit oricum, pentru că ea, era mama ta.

Cântai toată ziulica. Aveai o cămăşuţă pe tine până la buric. Desculţ şi cu funduleţul gol, îi trăgeai de suna toată valea – ca la horă. De câte ori deschideai gura, erai admirat mai ceva ca Dacian. Ea te sorbea din ochi.

Tot ce îşi dorise în viaţă mama ta era să te vadă cântând – pe scenă – în ansamblul casei de cultură. Asta-i tot ce îşi dorea ea, măicuţa. Dar tu nu ai mai fost interesat în muzică, ai abandonat-o, i-ai rupt inima, şi acum e prea târziu. Nu poţi să-i mai faci pe plac. Asta este cu adevărat ce a visat ea. Da. Asta a fost visul mamei tale – un Nicolae Herlea. În schimb tu ai dezamăgit-o, i-ai frânt inima.

Ţi-a spus vreodată mama ta cât de slab erai la învăţătură? Cum se chinuia să-ţi faci temele? Cum asculta cu răbdare plângerile profesorilor? Să te ajute, ţi-a plătit ore şi ore de meditaţie. În ajunul examenelor te-ai dus şi ai jucat fotbal, ai băut apă rece şi ai făcut aprindere la plămâni. Ea te-a purtat săraca pe la specialişti, a umblat peste tot. Te-a cărat tot drumul prin viaţă, iar tu nici măcar>>>>>>>

(culeasă din folclor)

O femeie batrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gât. Un vas era crapat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa preluata de la izvor.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea doar pe jumatate.

Timp de doi ani, asta se intimpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mândru de realizarile sale.

Dar bietului vas crapat ii era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rau ca nu putea face decât jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, dupa cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii lânga izvor: “Ma simt atât de rusinat, pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pâna acasa!”

Batrâna a zâmbit, “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu?” “Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem spre casa, tu>>>>>>>

Istorie e ceea ce facem, ceea ce scriem. Daca intrebi pe cineva in strada despre istoria scrisa ei iti vor raspunde ca sunt evenimente inregistrate si ansamblate cronologic pe hartie si ca lectura lor e plictisitoare.

S-o facem atractiva istoria trebuie transformata in arta, asternuta pe hartie precum o poveste adevarata plina de emotii si sentimente umane. Daca povestea e trista avem obligatia sa-l transpunem si pe cititor in acea stare. Daca e vesela – radem impreuna.

In drumul nostru, despartirea si revederea trec printr-o perioada de inexactitati – confruntari cu monstrii, rataciri, ganduri disperate, dezamagiri, intuneric, si in final reinoiti de calatorie triumfam. (Un roman se desparte de tara. Acest act ne ajuta sa ne cunoastem si sa realizam cine suntem. Este metafora emigrantului. Daca incepi sa gandesti metaforic si sa privesti metaforic descoperi lumea de dincolo – lumea visarii de care mai toti avem nevoie.) De multe ori, pentru ca nu ne putem gasi locul, ne intrebam: “Oare ce caut eu aici ? Am crezut ca e suficient ca-ti cunosti adversarul dar m-am inselat. Secretul sta in a te cunoaste pe tine insuti ! Si atunci unde raman copii nostrii ? Captivati fiind de tehnologie si fast food, forta imaginativa li s-a asociat in favoarea placerilor rationale cu profit instant, lucru care ii forteaza pe autorii din ziua de azi sa gaseasca tehnici noi de exprimare.

Este o mare diferenta intre cultura noastra, a primilor veniti si cea a copiilor nostrii, nascuti si crescuti aici in diaspora. Un mod de a ne cunoaste este de a patrunde in metafora partilor. De ce ? Pentru ca intr-o zi se vor intreba “cine sunt ?” si “de unde vin ?” De aceea ei trebuiesc incurajati sa viseze – sa aibe sansa de a se cunoaste si spiritual in timp si spatiu.

Noi descoperim si acceptam adevarul nu din spuse dar din experiente. Experienta unei piese de teatru te poate maturiza cu o banala conversatie ! Cu ajutorul instrumentelor de virtuozitate si cu talentul sau Ioan Miclau, a luat si combinat ideile cele mai simple cu amintirile si povestile oamenilor, ca prin amestecul lor sa creeze ceva nou:

Comedia “Mitrea Sucitu si mireasa “, care poate fi vazuta nu numai pentru ceea ce se intampla pe scena si pentru ceea ce isi spun personajele, dar si pentru a descoperi cine sunt si ce i-a adus in starea de fata pe eroi, si in felul acesta sa descoperim adevarul despre noi si trecutul nostru. Toti suntem interesati in aflarea lui si cu atat mai mult romanii din diaspora. Aceia care au fost nevoiti sa isi paraseasca tara, sa adopte o alta, sa invete o noua limba, cu alte povesti. Sa invete sa priveasca viata prin prisma meta- forelor noii tari. Aceasta incrucisare, aceasta rafinare a emigrantului este cheia vietii unei mari si vii experiente culturale. Autorul devine misterios si uneori ironic prezentand atat de complexele adavaruri comuniste sub forma unei piese de teatru a carei actiune se petrece intr-unul din satele colectivizate ale Romaniei. Este un bun observator al moftului oranduirii, al noilor obiceiuri create de noile clase de asupriti si asupritori. Cunoaste multitudinea siretlicurilor generate de sistem si de situatii. Ioan Miclau, a fost inconjurat de miturile timpului, de dorintele oamenilor si de visele acestora, care se vad unite ( cu ajutorul imaginatiei sale) in lucrarea sa.

Sunt multe motivele pentru care un specialist sau consumator se grabeste sa arunce in “uitare” un manuscris sau o pagina, unu: nu cunoaste locul de unde vine povestea; doi: uraste continutul, limbajul si persoanele, si trei: uraste autorul sau pe sine insusi pentru ca nu este capabil sa se identifice cu simtamintele autorului sau sa intre in rezonanta cu metafora folosita pentru ai spune cine e si sa-i dea confidenta.

Miclau culege toate situatiile si se adaoga lor cu interpretatea sa si sentimentele cu care a ramas, ca sa ne faca sa le simtim ca el – fara violenta sau cuvinte murdare. Fiecare spectator contribuie la finalizarea ei cu experienta si cunostintele vietii sale – devenind coautor. Asa se complecteaza orice creatie. O piesa de teatru pe hartie e ca un svhelet la care regizorul vine cu plastelina colorata si creaza un corp impunator, cu forme elegante si expresive caruia in final prin puterea imaginatiei, spectatorul ii pune sangele in miscare dandu-i viata. Ce este o lucrare care nu seveste nimanui ? Ea nu exista. Datoria noastra este ca sa participam la complectarea ei. De aceia gasesc ca e important sa ne cunoastem, sa invatam din experientele trecutului, sa devenim intelegatori si sa gasim o balanta interetnica. Pentru ca numai atunci vom fi bogati si puternici cand vom fi capabili sa ne salvam fiinta. Daca dorim sa intelegem cine suntem va trebui sa participam la complectarile lucrarilor artistilor nostri, devenind co-autori. Vorbim si visam la globalizare, care nu este altceva decat o reflectie virtuala a iubirii, a vremilor primare si a creatiei prin iubire de oameni. Tot universul o simte Hai sa respectam aceasta iubire !”>>>>>>>