Muzica se pare ca e cea mai perfecta forma de comunicare. Atunci cand scriu e bine sa nu uit aceasta desvaluire. Animalele si chiar plantele sunt atrase de culoarea sunetului. Daca extraterestrii ar veni sa ne cunoasca, sau sa ne vaporizeze i-as intampina c-o doina la fluier, decat nonsensul de translatoare si decodoare ultramoderne. As fi acuzat de aventura?

In literatura avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care sa schimbe directia si forma de exprimare din text, Sunt suspicios cand un autor imi spune ca lui ii e atat de usor sa scrie si ca de fapt totul nu e decat o joaca si ca el scrie pentru ca e obligat sa produca la comanda, la norma – doctorii sa aibe o suta de bolnavi pe masa, groparii au norma si ei si daca nu; trimit dricul pe autostrada sa mai produca cativa etc.

“La inceput a fost cuvantul…” De ce am dori sa scriem cum scriu, sau, au scris altii? De ce nu ne multumim cu ei? De ce nu incercam sa scriem ceva, cumva si cum nu a mai scris nimeni vreodata? De ce specialistii si criticii nu ne incurajeaza sa iesim din monotonia in care suntem inglodati de sute de ani? In muzica, pictura, dans, teatru, film etc. suntem ajutati sa experimentam si in functie de ‘nou’ suntem apreciati. Nu in literatura. In literatura esti lovit peste degete daca deviezi, daca incerci sa o reinventezi.

Dupa ce am stabilit normele literare inainte de a incepe a scrie, e revolutionar sa intru in pielea compozitorului, a pictorului, a transcendentualului sa ma transport in noua lume, sa ma asez in locul pentru care am fost destinat sa traiesc lucrarea, s-o simt emotional.

Intelegerea si simtirea emotiilor e mult mai comuna decat descrierea literara traditionala care din nastere e legata de loc deci limitata din inceput.

Limba Romana e cea mai bogata limba din lume. Cea mai evoluata, cea mai clara – ‘High Definition’. Din pacate nu stim s-o folosim la propria-i valoare. Ai o mare poveste in minte dar cand ajungi la creion te cramponezi si incepi sa dai vina pe limba. Credeti ca Bach s-a sculat a doua zi dis de dimineata si a exclamat: ‘Ba ce misto “cantata” am scris aseara!’ sau Motzart cu requiemul in D minor?

Nu fratilor! Dialogul cu sursa divina E SINCER – daca vrei sa ai o experienta total noua.

Intentia scriitorului conteaza: poti fi un profesionist, poti fi un sarlatan sau poti fi un ‘adevarat’. Un scriitor sincer compune si o sentinta pe zi daca e adevarata.

Daca SUNA.>>>>>>>

Pământul strămoşesc este altarul ţării.

Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA UN MUZEU! Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul) dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem; Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi al tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.

Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră ŞTIINŢE EXACTE (adică limitate) fără să recunoască că toate descoperirile sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu EL. Această pretindere este ca şi cum: copilaşul care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un părinte invizibil (grotească atitudine), dar din aroganţă, necunoştiinţă, mai intenţionat, cei din ţară (specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli ICONIŢELE, (când acestea ar trebui să fie liantul înţelepciunii, busola învăţămintelor şi al ştiinţelor – cheia pentru om), duşi fiind de nas de interesele egoiste sau intens orchestrate din AFARĂ – de alţi specialişti.

Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i identitatea!

Omul s-a deşteptat când s-a descoperit pe sine (a realizat că realizează) şi prin sine, (prin chipul şi asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA, IMAGINEA.

„Simbolul credinţei“ nu ne impune ci ne invită la a cunoaşte, ne invită la împărtăşire iar rolul bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija – pentru că Dumnezeu dialoghează cu fiecare în parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât mai departe de Dumnezeu, să creeze confuzie între el şi ADEVĂR – să manipuleze: „Dumnezeu mi-a spus să vă spun…“ Nici eu nu cred într-un astfel de dumnezeu!

Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naţionale şi toate simbolurile de tradiţie românească s-au născut din suspinele strămoşilor noştri, care nu fac altceva decât a-l întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne aduce cât mai aproape de ei, de EL, DE IUBIRE şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru că el e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH, AMIN!

Isus şi Tatăl, Credinţa şi Speranţa, au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieţii am înfruntat tot felul de jivine şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei, ca să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum foloseşti muşchiul copacilor ca să te orientezi, pentru a-ţi găsi calea. În faţa prăpastiei adânci, pentru a trece, am folosit-o ca punte.

Când văd ICOANA, văd pe acasă, văd linişte, văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară este ca şi cum, cineva ar tăia toţi copacii pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA – pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI! Diavolul îţi pune în mână o busolă electronică şi-ţi spune: Instrucţiunile sunt în cutie. Îţi trebuiesc doar baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi până să te dezmeticeşti te transformi în ROBOTEL. Robotelul unei societăţi artificiale care se uită doar înainte. Ţi-ar place să trăieşti într-o societate care te învaţă doar să exişti şi care neglijează responsabilitatea pentru părinţii şi copii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut ei şi în asta doreşti să creadă şi copiii tăi. Cum poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva permanent, ca şi credinţa generaţii şi generaţii au luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi liniştea nu sunt cadouri, sunt rezultatul unei munci continue. Nu le lăsaţi să dispară. Nu renunţaţi la ICONIŢE. România e o luptă continuă!

Eu călătoream în jurul Australiei, prin 1985, într-o maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km fără oprire. În acea vreme era o performanţă tehnologică. Deci, eram în concediu. La un moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300 de km şi mai aveam o sută până la următoarea staţie de benzină. Afară erau 52 de grade celsius şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea. Asfaltul prăjea fiecare strop de sudoare ce-l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat benzina, „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu chiar în cantitatea asta“, şi pe urmă am realizat că în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj pentru serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi fiind un produs nou, băieţii (fără experienţă) au dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de cald, devenisem nervos, şi mă gândeam la scheletele maşinilor şi al animalelor ce le întâlneşti destul de frecvent de-a lungul traseului, abandonate pe marginea drumului de proprietari şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră cu benzină, de rezervă, în portbagaj. Eram la trei mii de km de Melbourne. Nu erau telefoane mobile pe acea vreme şi cum mă frământam iată că apare o maşinuţă care venea din Victoria, care îmi oferea un bidonaş cu 4l de benzină (oamenii au o calitate deosebită din născare: se ajută la greu), pentru care omul nu vrea bani şi îmi urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am răcorit un pic. Pun benzina şi mai conduc vreo 40 de km după care mă aflu din nou în aceeaşi situaţie. Era de acum ora patru spre seară. Începuse zăpuşeala. La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat de soare, se vedeau câteva vaci uscate. Mă gândeam de acum la mama şi tata în România şi la soarta care ne-a adus atât de departe unii de alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Mi-era de acu sete. Apa se terminase. Doamne, Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva? Ştiu ce urmează în astfel de situaţii din auzite: îşi perzi conştiinţa, delirezi etc. Deschid bordul să caut ceva de scris. Să scriu părinţilor mei şi să le spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii. Tot căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu fiul. O iconiţă argintie de 4 pe 5 cm pe care am primit-o la catedrala din Timişoara împreună cu un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă întrerupe. E un Jep. Oprete, şi din el coboară un grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă şoferul. „Am rămas fără benzină“. „Mare noroc ai că de obicei pe aici nu trece nimeni cu zilele şi dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gară la 50 de km de ferma noastră puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jep dar am să mă întorc la fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi aduc o canistră şi mergi cu Dumnezeu.“ E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR PE LUME.

Şcoala nu este o BASTILIE cu pereţi goi şi reci, nu este o crescătorie de găini unde important e produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în mod egal – fără ierarhi în cunoştiinţe şi materii. Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în care se predă religia. Sigur materia Religie este cea mai complexă şi neînţeleasă dintre toate. Cea mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de ea. Le este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e învăluită în istorie şi mister, e cheia tuturor în mod egal. Ea e cheia spre Dumnezeu.

Nu trebuie să predaţi religie în şcoli ca să aveţi o iconiţă pe un perete împreună cu bustul lui Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte din tezaurul nostru spiritual. Dacă suntem treji nu trebuie să ne fie frică de ea. E doar o cheie. Şi ce cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!>>>>>>>